Povesti din pandemie, scrise si povestite de Carmen Draghici Hopârtean

“Amintirile au aripi. Ele pleaca si revin din trecut in prezent. Doar departarea le face mai frumoase sau poate chiar sunt frumoase. In momentele acestea de izolare, ne regasim timpul pierdut si ni-l apropriem”, crede Carmen Draghici Hopârtean, autoarea Povestilor din pandemie, director coordonator al asociatiei Arthis – Casa de Cultura Belgo-Româna si director Radio-TV Arthis .

Istorioarele descriu cu lux de amanunte, ca si cand timpul ar fi stat in loc, universul cald si tandru al unei copilarii petrecute la sat. O copilarie in care se regaseste, mai mult sau mai putin, fiecare dintre noi. Initial, autoarea a scris povestile pentru mama sa. “Ii citesc si acum la telefon, cam la doua zile, ca sa o incurajez si sa-i fac singuratatea mai frumoasa in zilele acestea dificile”, marturiseste Carmen Draghici Hopârtean.

Povestile din pandemie le puteti asculta in fiecare seara la ora 19.30 (20.30, ora Romaniei), pe pagina de Facebook TVR Internaţional.

Povestite cu har, chiar de autoare, istorioarele au ajuns la sufletele multor persoane, starnind un val de reactii pozitive: “Am ascultat cu aceeasi emotie cu care ascultam la radio, cand eram copil, “Buna seara copii!” (Un comentariu semnat de Mariana Gae, pe pagina de Facebook TVRI). “Pe langa talentul la scris, va descopar si talentul oratoric! Parca reascult Teatrul radiofonic pentru copii! M-ati cucerit!” (Comentariu semnat de Gheorghe Sorea, tot pe pagina de Facebook TVRI).

Redam mai jos povestea “Rugaciune”, pe care o puteti asculta si in varianta audio.

Rugaciune

Autor: Carmen Leliana Draghici Hopârtean

Bunica era o femeie mica, slabuta dar batatarnica si foarte evlavioasa.  Tinea toate posturile si nu exista sarbatoare sa nu mearga la biserica.

Dimineata, se spala, se inchina,  scotea telteul de sub pat si isi punea hainele cele bune: un sort curat negru din tafta, ciorapi negri de bumbac grosi cu jartiera si o camasa inchisa pe gat cu un nasturel cu gaica, toate lucrate de ea iarna. Banii si-i tinea intr-o batista innodata pe care o desfacea, lua cateva monede pentru acatist, spovedanie si lumanari, dupa care isi aranja parul intr-o coada subtire invartita la spate. Vara purta o basma cu un nod dublu sub barbie, iar iarna isi punea o broboada din catifea.

Broboada asta era preferata mea caci atunci cand ma lua langa ea ii simteam si mai mult blandetea din ochii ei albastri si mici. Broboada era mare si cu ciucuri de matase, o indoia in colturi, si-o punea pe cap, facea doua cute in jurul urechilor si apoi o intindea bine si o incrucisa pe talia ei mica pana la spate. In iernile reci din satul din Carpati, broboada asta maro era groasa ca un palton. Pantofii erau fie negri, barbatesti cu sireturi, fie papucii din carpa cu bareta si nasturas pe care ii cosea pentru toata familia. Era priceputa, bunica, torcea lana si impletea ciorapi la patru ace.

Pleca dimineata, cand batea clopotul de la biserica pe nemancate, ca sa poata sa se impartaseasca.

Noi copiii, veneam mai tarziu, ne asezam in spatele bisercii si ne faceam cruci ori de cate ori se pronunta numele lui Dumnezeu. Nu intelegeam multe din slujba de duminica, dar invatasem pe de rost programul si ne inchinam si ingenuncheam cand ii vedeam pe ceilalti ca o fac. Barbatii erau in partea dreapta si femeile in partea stanga. Batranii in fata si femeile mai tinere in spate cu copiii de mana. Ii cunosteau pe cei de la oras, erau imbracati altfel, iar femeile si fetele tinere nu aveau basma pe cap.

Cate o batrana ne mai scotea mainile din buzunare si ne mai tragea de maneca sa fim atenti la slujba.

Femeile si copiii erau primii la impartasanie, apoi barbatii si tinerii mergeau in rand, se inchinau, sarutau icoana, primeau sangele domnului si pupau mana preotului indreptandu-se disciplinati spre iesire. La usa bisericii erau pomenile, saci intregi cu cornuri proaspete, aduse de la vale, pe care le primea fiecare credincios, o lumanare aprinsa si coliva pusa in palma facuta caus pentru fiecare bogdaproste. Nimic nu era mai bun decat cornurile si coliva primite de la biserica.

Acasa mancam de pranz o ciorba de fasui si bucati de la garnita cu oua in tigaie.  Intingeam cu mamaliga taiata cu ata in galbenusul oului si plimbam bucatile de carne prin farfurie.

Seara, bunica facea patul. Infoia salteaua de frunze de porumbi, aseza pernele lungi cat patul, cusute cu capsunele si aducea plapuma rece din camaruta. Pe perete, in jurul patului, era un pareitar tesut in razboi, agatat in cuie. 

La rasarit, o icoana cu Maica Domnului.  In fiecare seara, bunica se ruga si facea matanii, o suta. Ma uitam la ea si ii ascultam rugaciunile abia soptite. Mai intai in picioare, apoi o cruce mare, apoi o cruce si mai mare pana la pamant, iar apoi mataniile. Se ruga pentru toti si pentru toate, pentru morti si pentru vii, pentru cei sase copii care ii mai ramasesera din cei sapte, pentru familia lor si pentru copiii lor! Se ruga pentru binele lor, pentru drumurile lor, pentru sanatate si multumea lui Dumnezeu pentru viata simpla pe care o avea.

Si tu fa, de ce nu te inchini?  Uite, tine destele asa si spune: in numele tatalui, si-al fiului, si-al sfantului duh, amin! Duci mana la frunte, apoi aici langa buric, la umarul drept si apoi la celalalt! Ca sa-ti ajute Dumnezeu! Tu ce rugaciune stii? Ia spune dupa mine si inchina-te ca mine la Maica Domnului. Imi spunea ca Maica Domnului avea o mantie frumoasa si ca era buna cu oamenii.

Ca un ritual, seara, ma inchinam si ma rugam, facand matanii cu bunica.

Tatal nostru, carele esti in ceruri

Sfinteasca-se numele tau…